Mă trezesc într-o dimineaţă, în urmă cu vreo două săptămâni, cu un zgomot ciudat în cameră. Sar peste primele gânduri şi încerc să-mi aduc aminte cu ce dracu am amestecat berea din seara precedentă. Pe şifonierul din faţa mea două rândunici, nici albe, nici negre, nici prea mari, dar nici prea mici. Mă uit la fereastră...închisă! Buun! Zic, Gile să vezi pe dracu, ce-ai făcut aseară, că n-ai ajuns acasă cu cine trebuia?! Încerc să gândesc pozitiv, adică bine că nu m-am trezit lângă mine cu un struţ sau mai ştiu eu ce alte dihănii zburătoate, târâtoare sau chiar mai rău, înotătoare. Mă uit la rândunici, ele se uită la mine. Acum, ce să zic, nu puteam să le privesc în ochi pe-amândouă în acelaşi timp. Mă ridic încet din pat să deschid fereastra, dar nebunele şi-au şi luat zborul. Mă grăbesc, să nu se-agite prin cameră şi să se rănească aşa cum am mai văzut că fac vrăbiile. Dar să vezi, rândunicile, mult mai deştepte decât vrăbiile, zburau prin cameră ca elicopterele fără să se atingă de pereţi sau abajur. Deschid fereastra, dar degeaba. Uşa de la dormitor deschisă (nici nu se închide de felul ei, dar asta e altă poveste). Uşa dă în hol, holul în baie, în baie fereastra deschisă. Pe acolo intraseră, pe acolo au şi ieşit fără prea mare deranj şi fără să salute.
Pe moment, mi-a părut rău că nu am avut aparatul foto la îndemînă sau măcar vreun telefon mai deştept, în sensul că funcţia maximă a telefoanelor din dotare e fix o lanternă. La fel de rău mi-a părut şi în dimineaţa asta, bine, era aproape amiază când m-am trezit, după o noapte în care am sărbătorit procurarea şi instalarea unui aparat de aer condiţionat, aparat care e mai tare decât laserul românilor cu care au topit tancurile ruseşti. Ajung, inevitabil, în bucătărie, căutând sticla de apă minerală. Aici, zgomot nelalocul lui din direcţia coşului de gunoi. Dacă venea dinspre frigider, nu era nici o problemă, pentru că observasem în ultima perioadă că face ca toate visele, din cauza căldurii, cred. Coşul de gunoi, gol.
Să n-o mai lungesc, aveam în bucătărie un liliac. Viu, de fapt, un pui de liliac. L-am întrebat ce dracu caută acolo şi nimic, nu mi-a răspuns, cred că era pui şi d-aia, nu învăţase să vorbească. Nici rândunicile nu erau prea vorbăreţe. Acum, m-am gândit că n-o să mă creadă nici dracu, mai ales după faza cu rândunicile, aşa că mi-am procurat imediat un martor. Am sunat-o de urgenţă pe Miky, zisă şi Profi, zisă şi Miha sau vecina de sub mine. Nu, nu i-am propus să urce să-i arăt dihania înaripată, dar i-am arătat liliacul de pe balcon.
Şi toate astea, în timp ce unele pisici de casă atacă doar florile din glastră şi mârâie la porumbei prin fereastre, vorba aia. A! P-aia cu şoarecele şi cu Piciu (fostul meu pisic) nu v-o mai spun, dar găsiţi ceva pe link-ul ăsta: http://www.gds.ro/Societate/2010-04-29/Blocuri+cu+sobolani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu