Heat

 Nu întâmplător mi-am adus aminte de o discuţie avută cu ceva timp în urmă cu un prieten despre filmul Heat. Filmul e cu De Niro şi Al Pacino şi se spune despre el că e filmul preferat al ţăcăniţilor periculoşi. Adică era filmul preferat al câtorva nevrozaţi din America, din categoria când mergem la şcoală să nu uităm încărcătoarele de rezervă la uzi-uri că poate apare şi poliţia şi trebuie să avem muniţie. Bun, filmul e de fapt despre aceste două personaje, good guy Al Pacino şi bad guy De Niro, primul poliţist şi al doi-lea spărgător de bănci ( nu în stilul lui Cârţu). Discuţia era că personajele semănau foarte mult între ele, cumva tipic. Erau ambiţioşi, meticuloşi în ceea ce făceau şi cumva atât de dedicaţi încât practic nici unul nu avea altă viaţă.  Adică viaţa lor particulară era varză, altfel profesionişti fiecare pe tarlaua lui. Nu mai ţin minte dar cred că la sfârşit mor amândoi şi nu de bătrâneţe. Şi aici era discuţia, eu susţineam că de fapt erau cumva nişte dobitoci amândoi pentru că nu aveau limită, practic puteau avea totuşi o viaţă liniştită dacă nu aveau pornirea aceea de genul .....nu ştiu, culegi pere, ai umplut coşul şi mai vezi o pară şi te întinzi s-o iei şi p-aia şi verşi tot coşul, adică dă-o dracu de treabă, unii chiar nu ştiu când să renunţe. Mai mult, nu-şi iubeau femeile, adică măcar pentru ele puteau  cel puţin să nu moară. Amicul pe de altă parte, susţinea că nu, tocmai caracteristica asta îi făcea să fie ceea ce sunt şi că mulţi dintre marii oameni, spre exemplu cei de ştiinţă sunt aşa, adică dedicaţi 100%. Şi de aici o mie de filosofii. Şi gata.